Lucică Prostu, un rahat care nu se mai duce

S-ar putea să-l fi văzut pe străzile oraşului, dar să nu-l fi reţinut, să nu vă fi spus nimic statura-i scundă direct proporţională cu gândirea-i pitică, aspectul neîngrijit, de boschetar naufragiat în lumină, mersul său de fiinţă lepădată din uterele murdăriei umane, suma de ticuri agasante ce denotă un autocontrol egal cu el însuşi. Adică egal cu zero.
Poate doar privirea lui v-ar fi atras atenţia. Ochii lui de şobolan viclean, încărcaţi de ură, împovăraţi cu o răutate organică şi acoperiţi, din motive de frică de Socola, cu ochelari demodaţi.
Ei bine, personajul despre care vă vorbesc e fascinant prin puterea sa de a tulbura apele logice ale evoluţionismului. În primul rând pentru că aduce cu sine angoasanta ipoteză că omul provine din şobolan, nicidecum din maimuţă. Sau, mai bine zis, dintr-o împerechere bizară între un şobolan şi o maimuţă. Spun asta deoarece în fizicul său coexistă elemente de babuinitate şi elemente de fiinţă rozătoare. În al doilea rând, contrazice evoluţionismul prin chiar blocajul permanent în care se află.
Are totuşi o scuză: schizofrenia accentuată, manifestată înainte de toate prin tendinţa de a-şi duce mâna, la nesfârşit, undeva în regiunile cefei. Probabil creierul său, dereglat pentru vecie, transmite impulsuri nervoase incontrolabile şi, până la un punct, demne de milă. Aceeaşi schizofrenie galopantă a făcut din el măscăriciul unei facultăţi pe care nu mai reuşeşte să o termine, după cum tot schizofrenia nu-i permite să se trezească mai devreme de amiază. Retardul mental de care suferă are nevoie de somn. De cât mai mult somn. Aşa se face că, mai mereu, mintea sa este odihnită şi gata să se transforme într-un aparat excretor care elimină cu poftă tot felul de lături cognitive.
Nu pierde nici un prilej de a se considera jurnalist. Şi, să recunoaştem, este jurnalist, căci reprezintă faţa nevăzută a presei, faţa ei plină de coşurile rateului lamentabil şi de eczemele unei îngrozitoare neputinţe. Poate fi dus la Facultatea de Jurnalistică şi expus ca material didactic, cu precizarea "Nu faceţi ca el!".
Mai are neplăcuta calitate de a aduce, prin locurile în care îşi poartă trupul şi mintea bolnăvicioasă, dezbinare. Se află mereu în imposibilitatea de a comunica, orice încercare de acest fel transformându-se instantaneu într-o horcăială penibilă. E atât de antipatic şi de morbid încât te face să crezi că Leibniz a fost un idiot când a spus că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Nu are prieteni, motiv pentru care, când singurătatea îi palpează schizofrenia, începe să dea telefoane cerşetoreşti: "Meştere! Meştere! Ne intersectăm? Hai că plătesc eu! A, eşti ocupat...". Îi place scandalul şi e expert în reclamaţii, plângeri la poliţie şi prin alte părţi.
În linii mari, trei reflexe te încearcă în clipa în care ai de-a face cu el. Să-l scuipi, deşi e păcat de bunătate de salivă. Să vomiţi pe el, deşi la aceste vremuri de restrişte, e păcat să-ţi baţi joc de propria-ţi alimentaţie. Să ridici instinctiv mâna pentru a trage apa, deşi e un gest inutil, fiind vorba despre un rahat care nu se duce niciodată.
Nu-i aşa că aţi vrea să ştiţi despre cine e vorba? Să ştiţi cum îl cheamă? Dar se apropie Postu' Paştelui şi nu e bine să pomenim numele Celui Rău.

de Fecalin Ciubotă